|
Lansarea
cartii de poezie „ÎnGERUL politic”
de Paulina Popa Aurelian Sârbu
Desertul strigând
„ÎnGERUL politic”
( Ed. EMIA, Deva, 2004)
Paulina Popa la lansarea cartii „ÎnGERUL
politic”
Când a fost de tăcut, poetul
si-a căutat cuvintele potrivite tăcerii. Când a fost de iubit sau
de durut, aceleasi prigoniri de cuvinte, tot timpul neîndestulătoare. Si
orice trecere prin sufletul lui răvăsit, căci nu poate avea un
alt fel de suflet, poetul, în singurătatea lui, stă blestemat în
mijlocul mării de cuvinte, hăituindu-l rotund si rotunde, să
se rostească prin ele, alunecoasele si admenitoarele. Acum a venit, într-una din clipele
sale, vremea strigătului de după tăcere si de după
celelalte. Strigătul s-a clădit dinspre toate largurile cu
începuturi nevăzute si s-a pornit spre un tărm, promitător de
departe. Năvalnic strigăt – un fel de înGER vestind apocalipsa –
năpustindu-se spre zidul înalt de la capătul valului, unde nu-l
asteaptă decât o ironică pustietate, pulberea deloc fină a
desertului politic, imensitătile albe ale unor poli murdari sub
zăpezi. Paulina Popa, în recentul ei volum de
poezie „ÎnGERUL politic”( Ed. EMIA, Deva, 2004), într-o astfel de pustietate
ne invită, cu un ton grav, patetic, avertizându-ne că tot ce ni s-ar
părea strălucitor si îmbietor e nălucă, e himeră, e
licoare letală. Titlul ne opreste la porti ca pe niste copii
grăbiti: „Mai întâi, jucati-vă aici, în fata portilor! Veti intra
numai după ce ati învătat regula jocului. Adevăratul spectacol
e dincolo. Acolo, putini vă veti mai juca!” Jocul titlului
continuă. Îngerul ar fi, traditional, semn al perfectiunii, al
absolutului divin, pe când politicul e diabolic, desertăciune în toate
cele ce sunt. La o masă a lumii reuneste poetul semne de neîmpăcat.
Numai oprind clipa, anulând distantele si incompatibilitătile,
înăltându-se deasupra celor
două stări si oferindu-ne reportajul despre o lume moartă,
dintr-o pesteră ancestrală, clădită după principiul
compromisului - stalactite si
stalagmite – angelic si diabolic. Peisajul găsit e dezolant. Cetatea e
în pragul prăbusirii: „Zeci de milioane de sobolani au invadat
străzile din Burgas [...]. Onia îmi povesteste despre deconstructia
miturilor comunismului, / despre sechele, experiente estetice, convulsii,
adăposturi... [...]. În sfera mentalului alunecă o vulpe / Cerul
este negru de păsări.”/ Vine si noul strigăt al rezistentei:
„Scriu până mi se face frică” si, cu disperare, „sacrific
păsări”. Odinioară, tânjind să
zboare, oamenii au deprins taina aripilor, si, când s-au trezit prea sus, i-a
cuprins teama si, mai apoi, „rusinea de zbor”. Aripile le-au ajuns
povară si au început să le tragă după ei, până la
renuntare: „si-au tăiat aripile,/ îsi arătau lumii cioturile din
umeri...” Au deprins si tăcerea, rostirea e un act temerar, lăsând
în urmă regrete: „ne muscăm limba.” („Am văzut oameni”). Poetul e numai lumină
preschimbată-n cuvinte, călăuză într-un infern nesfârsit,
stăpânit de „îngerul politic”, orbecăind după un precar, minim
echilibru. Căutarea e o de neiertat îndrăzneală. aducând
stigmatizarea: „Mâine vei fi arsă în piată, / te vor hrăni cu
carnea ta în loc de pâine. / Te vor biciui goală în fata cetătii/
si vor râde de rănile tale, / ti se vor scoate mădularele,
cuvintele/ să vadă toti trupul poemului biciuit, / întins în
ninsoare.” Concluzia e amară. Cine mai cerseste cu sufletul poezia?
„Poemul nu este pentru cei/ ce si-au format cerul gurii după gustul
puterii.” („Între palme”). Peste tot, nimicul „amenintător” si zădărnicia
ultimei sperante, rugăciunea către o divinitate ciudată, prea
departe, nici măcar intuibilă: „Trupul se prăbuseste ca un
templu/ sub greutatea rugăciunilor”(„Gustul puterii”). Lumina a devenit
„un pogrom urias, devorator, diluant până la estomparea a tot ceea ce
este formă. Până si „mersul pe ape,/ este absolut inutil”. Mitul si misterul s-au
înstrăinat de noi, suntem fără de fiintă interioară,
niste ambalaje ale nimicului, („Ce pogrom urias”). Din marea nuntă a
sufletului, a mai rămas nunta lutului, singura glorie e purtarea miresei
în brate, drumul din care nimeni nu mai întoarce capul în jocul de-a
triumful. Noaptea umblă prin noi, dar nu noaptea nuntii. („Cu bocanci de
lut”). Care e păianjenul ce tese drumurile frumosilor inconstienti si
creduli? Politicianul „acela cu sloganul cel mai credibil, /cu crucea
lucrată în safire, / cu Sfânta Scriptură pe masă.” Noul înger
trimis nouă spre închinăciune în vechiul templu profanat. Noul
ctitor pupând acum toate icoanele si făcându-si cruci cu o viteză
si o frecventă uluitoare („Ametiti de senzatii”). Poetul priveste tot mai uimit
spectacolul lumii: „ce puzderie de circari în piata orasului / fluturând
steaguri!” sau „văd serpii mărilor unduindu-si trupurile pe
străzile cetătii, / ca si cum s-ar undui în ape”. Înfricosat, poetul
îsi acoperă gura rostirii „de teama înghetului” („Cu palma”). Până
si mâna a obosit aruncând piatra înspre o lume declarată perfectă,
onestă, altruistă etc. Ce orb e cel ce o vede altfel! Si cârcotas!
Inventar al desertăciunilor, priveghind rătăcirile noastre
dintotdeauna. Peste toate păsim
cu „bocancii sociali bine lustruiti”, obisnuiti fiind să
călcăm triumfal totul în picioare. În aplauzele si ovatiile
„fericitilor”, „paradisiacilor”. Un jurnal poetic terifiant, ceva din măscăriile unui arlechin,
sau din otrăvitele vorbe ale unui bufon de epocă nouă,
îmbrăcat de-a plânsul si de-a râsul, într-o lume speriată de
profunzimi si refuzându-le. Ce comodă e banalitatea, si
neangajantă. Matusalemică solutie!
|
